VIATA PE UN PERON
N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decît ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau cîtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste pînă la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrîni decît în verile precedente. Alţii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decît temporar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun… Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la cîţiva paşi de mine continuînd o melopee din care nu pricepeam nimic decît că eternitatea nu e altceva decît murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul cînd ne-am prăbuşit se reia… aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea…

Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fîntînile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decît aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraş şi căruia îi plăcea să mă zgîndăre mi-a scris odată că el nu ştia ce e speranţa şi ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerînd-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeşti despre speranţă dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. Speranţa ne-a pregătit doar să înghiţim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Şi pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau şi cîntau, ţinîndu-se de mînă, şi, cîntînd încă, se desprindeau, una cîte una, din cerc şi se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aş fi dansat şi aş fi cîntat alături de ele, dar n-aş fi putut să mă desprind din cerc. Pînă la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decît un om, în jurul unei cabane, la vreo cîteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care, totuşi, poate, e aproape, foarte aproape.

LECTIE INUTILA DE LOGICA
Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

POETUL
anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit
şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pămîntul bolnav,
aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile
lumii
n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cînte ploile tocmai atunci,
Cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi
ne dor,
cînd soarele arde şi mîinile miros a îndoială,
cînd arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
cînd amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvînt
dificil
şi cel care cîntă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni
pentru nebunia şi curajul său care cîntă
ploile, care cîntă torentele cînd oamenii ridică braţele
rămîn răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe
ploile
dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,
cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborît cu Dante în Infern?

MOARTEA LUI SOCRATE
Sunt singur,
De ce tremuraţi?
Şi sentinţa e dată.
de ce tremuraţi?
Din vorbele pe care n-am apucat să le spun
se scutură tăcerea
îmbătrînindu-mă.
Nu-mi cereţi să mint cu aceste cuvinte
cu care mi-am descoperit moartea.
Şi nu înţeleg de ce tremuraţi.
Otrava e doar pregătită.
Şi sunteţi prea palizi
pentru nişte ucigaşi cumsecade.

MOARTEA CUVINTELOR
Un chip de nisip
şi mîini de nisipi
şi limba în gură mi-e tot de nisip
nu mai pot să spun nimic în apărarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
şi cineva care întoarce clepsidra.
To ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecători de nisip
mă judecă
şi mă condamnă la moarte
pe un eşafod de nisip.

NOPTILE
Noptile cand imi amintesc iarasi de noi,
totdeauna pe intuneric si amenintati intotdeauna,
imbratisati sub ghilotina mereu,
totdeauna obsedati de timp si de noapte,
haituiti de umbre in care ne recunoastem pe noi,
totdeauna ca in prima noapte a lumii
si totdeauna vorbind despre sfarsitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mari si de soare
si totdeauna pe acest nisip negru al noptii
fara sa stim daca maine vom mai fii impreuna,
totdeauna asteptand cutitul ghilotinei sa cada,
totdeauna despartirile,
totdeauna dragostea amenintata de altii
si de noi insine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne lumineaza, cand se ating, mainile,
totdeauna infricosati ca mainile noastre
vor ajunge la capatul dragostei noastre
si totdeauna visand sa ne iubim fara sa stim
daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
daca lumea incepe cu noi sau sfarseste.
totdeauna dragostea in umbra ca inteleptii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de intelepciune ci de speranta
si totusi daca va muri vreodata dragostea noastra,
va muri nu din pricina noptii,
ci din pricina ca noi insine am amenintat-o prea mult.

ELEGIE
Mai bine sa umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
sa uitam mortii neingropati
si vantul sa caute singur
ce mai e de gasit prin cenusa,
mai bine sa ne ducem departe de ranile noastre,
sa nu regretam nimic si sa cultivam trandafiri,
mai bine sa fixam sarbatorile
in zile fara memorie,
mai bine sa ducem ucigasilor crini
si sa-i declaram inocenti,
mai bine sa convingem fantomele
sa ne lase in pace,
sa ne ducem departe de ranile lor
si cat mai discret,
sa nu deranjam cu tristetile noastre pe nimeni,
inainte de a spune ca toate astea-s firesti.

10
1. Sa astepti oricat.
2. Sa astepti orice.
3. Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
4. Sa nu numeri zilele.
5. Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
6. Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
7. Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
8. Daca gandul asta te ajuta, nu cauta sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
9. Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
10. Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota.

INTERVIU CU DUMNEZEU
Ai vrea sa-mi iei un interviu? deci…..zise Dumnezeu.
-Daca ai timp.… am raspuns eu.
Dumnezeu a zâmbit, spunând:
-Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?
-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu a raspuns:
-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; că îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.
Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:
-Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?
-Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oamnei se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit;
sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca de asemenea trebuie sa se ierte pe ei insisi.
-Multumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva : ce ai dori ca oamenii sa stie ?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a zis:
-Doar faptul ca sunt aici, intotdeuna…

CITATE
1.Prietenia este un har pe care îl ai sau nu-l ai.
“Deşertul pentru totdeauna”
2.În iubire eşti independent de timp ca şi-n copilărie.
“Autoportret într-o oglindă spartă”
3.Uneori, omul e în situaţia lui Cortes, de a arde toate corăbiile care l-ar putea duce înapoi, ca să poată merge înainte.
4.Într-o dragoste adevărată trebuie să fii puţin sclav pentru a fi liber, adică să nu mai vezi nimic în jur.
“Un om norocos”
5.Nu există experienţă căreia să nu-i poţi supravieţui dacă ai curajul să înfrunţi viaţa.
“Apărarea lui Galilei”
6.Nu există pustiu; ci doar neputinţa noastră de a umple golul în care trăim.
“Viaţa pe un peron”
7.Cel căruia îi e indiferent dacă va trăi nu are nevoie de curaj.
“Apărarea lui Galilei”
8.Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise.
“Apărarea lui Galilei”
9.În funcţie de ce se clădeşte pe ruinele unei închisori, se poate spune cât de necesar era ca ea să fie dărâmată.
“Viaţa pe un peron”
10.Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.
“Viaţa pe un peron”
11.Important nu e să-L găseşti pe Dumnezeu, chiar crezând în El, ci să-L cauţi. În clipa în care îţi spui că L-ai găsit, de fapt L-ai pierdut pentru totdeauna.
“Viaţa pe un peron”
12.E un lucru destul de cunoscut că timizii sunt uneori mai curajoşi decât curajoşii. Ei au îndrăzneli de care un om normal nu e în stare. După cum nehotărâţii sunt capabili de pasiuni nebuneşti.
“Viaţa pe un peron”
13.Pierderea dragostei este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Putem trăi fără Dumnezeu, dar nu putem trăi liniştiţi fără dragoste.
“Viaţa pe un peron”
14.Atat cat pricep eu lucrurile,omul l-a descoperit pe Dumenezeu nu uitandu-se spre cer,ci cautandu-l in sine insusi,ce anume ar putea opune mortii si neantului.N-am suportat gandul ca suntem doar pulbere si atunci am cautat in noi ceea ce s-ar opune pulberii.Dumnezeu e partea noatra care nu vrea sa moara,care nu se poate consola.
“Viata pe un peron”
15.Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
“Viata pe un peron”
16.Drumul care duce spre noi insine duce in mod obligatoriu si spre ceilalti
“Scrisori Imaginare”
17.Nu dispretui lucrurile mici;o lumanare poate face oricand ceea ce nu poate face soarele niciodata:sa lumineze in intuneric.
“Scrisori imaginare”
18.Tot ce există în mine ca seriozitate provine din lumea copilăriei.
“Autoportret într-o oglindă spartă”
19.O pasiune n-are nevoie de motivări. Ea nu cere neapărat să fie înţeleasă şi explicabilă. Dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârşind abia când simte din nou nevoia de lămuriri.
“Caminante”
20.Azi, ştiu că în lumină există şi umbre şi că fericirea e uneori dureroasă.
“Caminante”
21.În fiecare clipă aruncăm nişte zaruri, numai că de cele mai multe ori nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Şi pe urmă niciodată nu ştim ce scrie pe aceste zaruri. Ele cad totdeauna dincolo de ceea ce putem vedea.
“Caminante”
22.Între liniştea sfinţilor şi furia nebunilor nu e decât o diferenţă de diagnostic.
“Deşertul pentru totdeauna”
23.Viaţa nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseşti de toate, inclusiv nimicuri.
“Deşertul pentru totdeauna”
24.Amintirile nu ne mai pot omorî; cel mult pot face o rană să doară şi să sângereze din nou.
25.Pacatul nostru cel mai mare este ca facem orice anormalitate sa devina normalitate
26.Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete.
“am invatat”
27.Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
“Am invatat”
28.Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie chiar daca dureaza
toata viata.
“viata pe un peron”
29.Omul afectiv îi tolerează omului raţional grimasa sceptică.
“rugati-va sa nu va creasca aripi”
30.Omul raţional îi tolerează omului afectiv inexplicabila lui lăcomie.
“rugati-va sa nu va creasca aripi”
31.Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.
“Definitia nenorocului”
32.Nu poţi face pe cineva să te iubească.
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
33.A muri înseamnă de fapt a te muta într-o stea.
34.Nu e nebun cel care si-a pierdut ratiunea,ci acela care si-a pierdut tot in afara de ratiune
“Scrisori Imaginare”
35.Ceea ce pierdem pierdem pentru totdeauna.
36.Scepticismul este o infirmitate, nu o sursă de vanităţi.
37.Singurătatea nu e o victorie înaintea celorlalţi, ci e de fapt un naufragiu personal.
38.Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau.