In fata legii

În faţa legii stă un păzitor. La acest pazitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu.” întrucît poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Cînd păzitorul observă asta, rîde şi spune : „Dacă te ispiteşte într-atît, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă : am putere. Şi nu sînt decît păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fie­care sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puter­nic decît altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc.” La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemînă, îşi zice el; dar, acum, cînd priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte pînă ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lingă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale.   Adeseori    păzitorul  îl supune  la mici interogaitorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sînt întrebări puse doar de cum  pun  domnii  cei  mari ;  iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricît ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă.” De-a lungul nenumăraţilor  ani,   omul   îl observă  pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică sa intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai tîrziu, pe măsură ce  îmbătrîneşte,  doar  mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme  ce  de-a  lungul  anilor  a ajuns să-i  cunoască păzitorului pînă şi  purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute al îndupleca. într-un tîrziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă in jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucît nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzito­rul trebuie să se aplece adînc, pînă la el, întrucît diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Acu ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.” „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atîta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru ?” Păzitorul îşi dă seama că sfîrşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi pînă la auzul lui care se stinge, răcneşte la el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucît intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

Kafka, Franz – In fata legii

Got Balls

Construirea destinului

Se spune ca marele general japonez Noburanga, a decis intr-o zi sa atace dusmanul, care era de 10 ori mai numeros.

El era sigur ca va invinge, dar soldatii sai aveau multe indoieli. Astfel, in drum spre campul de bataie, generalul a decis sa-si opreasca trupele in fata unei manastiri pentru a se ruga pentru victorie.

La sfarsitul rugaciunii, el le spuse soldatilor sai:”Acum voi da cu banul si, daca va iesi cap, vom castiga. Destinul ni se va arata.”

Apoi a dat cu banul si a iesit cap.

Soldatii au devenit atat de siguri de victorie, incat asteptau doar sa se masoare cu dusmanul si astfel au invins cu usurinta.

Cand s-a incheiat batalia, locotenentul lui Nobunanga i-a spus acestuia surazand: “Nimeni nu poate schimba destinul!”

Nobunanga i-a raspuns: “E adevarat…”, aratandu-i moneda care avea doua capete.

Thinking of you

Testamentul

Am ajuns la ultima zi, la ultima oră chiar. Sunt un bătrân singur şi neiubit, bolnav, suferind şi sătul de viaţă. Sunt pregătit pentru viaţa de dincolo; trebuie să fie mai bună decât aceasta.

Sunt proprietarul clădirii înalte din sticlă în care mă aflu şi a nouă­zeci şi şapte la sută din compania din incinta ei, al terenu­lui din jurul ei pe o rază de opt sute de metri în trei direcţii, cât şi al celor două mii de oameni care lucrează aici, şi al celorlalţi douăzeci de mii care nu lucrează aici, sunt proprietarul conductei de sub pământ, care transportă gazele până la clădire de pe câmpurile mele din Texas, sunt proprietarul companiilor de elec­tricitate şi concesionez satelitul nevăzut care se află la mii de kilometri deasupra noastră prin care dădeam odată ordine impe­riului meu risipit departe prin lume. Averea mea depăşeşte unsprezece miliarde de dolari. Am argint în Nevada, cupru în Montana, cafea în Kenya, cărbune în Angola, cauciuc în Malaezia, gaze naturale în Texas, petrol neprelucrat în Indonezia şi oţel în China. Compania mea deţine companii care produc electricitate, fac computere, construiesc baraje, tipăresc cărţi şi transmit semnale satelitului meu. Am filiale cu ramificaţii în mai multe ţări decât poate crede cineva.

Am avut cândva toate jucăriile pe care le-am vrut – iahturi, avioane, blonde, case în Europa, ferme în Argentina, o insulă în Pacific, cai pur sânge, până şi o echipa de hochei. Dar sunt prea bătrân pentru jucării.

Banii constituie sursa necazurilor mele.

Am avut trei familii – trei foste soţii care au dat naştere la şapte copii, dintre care şase sunt încă în viaţă şi fac tot ce le stă în putinţă ca să mă chinuie. Din câte ştiu, eu i-am conceput pe toţi şapte şi am îngropat unul. Ar trebui să spun că mama lui l-a îngropat. Eu eram plecat din ţară.

M-am îndepărtat de toate soţiile şi de toţi copiii. S-au adunat astăzi, aici, pentru că eu sunt pe moarte şi a venit vremea împărţirii banilor.

JOHN GRISHAM – Testamentul (The Testament 1999)

Obs. If you want all the text, just ask me

Vreme

„Vreme este să te naşti şi vreme să mori;

vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti;

vreme este să dărîmi şi vreme să zideşti.

Vreme este să plîngi şi vreme să rîzi;

vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strîngi;

vreme este să îmbrăţişezi şi vreme să fugi de îm­brăţişare.

Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti;

vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

Vreme este să rupi şi vreme să coşi;

vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti.

Este vreme de război şi vreme de pace.”

Paulo Coelho – Unsprezece minute

Smiley

Imaginatia

Imaginatia este matrita in care sunt modelate planurile ideale ale omului.
Se spune ca omul poate crea tot ceea ce reuseste sa-si imagineze.
Unica limitare a omului, in ceea ce priveste ratiunea, consta in dezvoltarea si in folosirea imaginatiei sale.

Timiditatea

Nimeni nu poate spera să fie tot timpul încrezâtor în propriile forţe, dar cei mai mulţi dintre noi am putea fi mult mai siguri de noi înşine decât suntem în realitate. Trebuie să aflăm care sunt motivele timidităţii noastre şi apoi sâ perseverăm, într-un efort susţinut, pentru a ne învinge inhibările şi a dezvolta ceea ce avem mai bun în noi. Fâră încredere în noi înşine nu putem acţiona, cu maximă efîcienţă, pentru a ne mentine sânătosi şi pentru a-i înveseli şi încuraja pe cei din jurul nostru. Increderea şi fericirea merg mânâ în mână şi sunt de acord cu Robert Louis Stevenson câ “nu existâ datorie pe care sâ o neglijăm mai mult, ca datoria de a fi fericiţi”.

Priceperea de a ne cultiva încrederea în noi înşine are o importanţă covârşitoare, ea având efect asupra tuturor lucrurilor pe care le înfăptuim. Cu toate acestea, multe persoane timide sa nu-şi acorde timpul necesar pentru realizarea acestui obiectiv, fiind incapabile să admită că dificultâţile pe care le întâmpină ar putea fi complet înlăturate, respectând o serie de norme practice, îndelung verificate.

Nu existâ soluţii uşoare şi consider că ar fi inutil şi aş da dovadâ de lipsă de înţelegere, dacă aş sugera că oamenii ar trebui să-şi schimbe felul de a fi peste noapte sau să adopte rapid o altă atitudine. Avem nevoie de nişte sfaturi mai constructive. Am descoperit, în decursul unei activităţi ca peste o jumătate de secol de cercetare şi dupâ destule eşecuri, că există nişte legi care acţioneazâ în viata noastrâ cu aceeaşi precizie şi siguranţă ca şi legile matematicii. Dacă ţii seama de ele, rezultatele pot fi uimitoare; dacâ le ignori, poti muri de foame având de toate în jurul tău. Cu toate acestea, multi le ignoră, risipindu-şi energiile si regretele; dar şi aceste energi distructive ar fi putut in în mare mâsură evitate.

Diamie Doubtfire, 1988